Forme seci
„Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată” (Amos 5:23, 24).
Păcatul. Noţiune nepopulară. O permanentă amendă a liniştii sufletului nostru. El nu iese decât cu pocăinţă şi credinţa în puterea curăţitoare a sângelui sfânt. Crucea. Cu toate acestea, apelăm la remediul divin doar în extremis. Recurgem la toate paliativele cunoscute. Cel mai des la religie.
Lenin a avut perfectă dreptate. „Religia este opium pentru popor”. Drog. Narcotic pentru conştiinţa care încearcă să scape de păcate prin ritualuri. Rituri. Tradiţii. Slujbe. Cântări. Servicii. Programe. Dogme. Jertfe şi sărbători. Sfinţi şi muceniţe. Canoane şi autoflagelări. Penitenţe şi spovedanii. Prescuri şi icoane.
Lista poate continua. Avem fiecare una.
La ultima inspecţie pe care Mântuitorul a făcut-o templului din Ierusalim în momentul decisiv al istoriei acestei naţii, Şi-a găsit Casa de rugăciune „o peşteră de tâlhari”. Plină de religie. O religie fără Dumnezeu. O religie fără Dumnezeu ne lasă cu păcatele nu numai intacte, dar agravându-se. Roata tradiţiilor funcţiona ireproşabil unsă în permanenţă de sângele mieilor şi aurul schimbătorilor de bani. Jertfe. Ritualuri. Toată recuzita. Religie. O religie tranchilizantă. Opium peste tumultul păcatelor. Anestezic de suflete bolnave de păcat.
Mă uit la noi. La cei religioşi. La cei ce reclamăm moştenirea crucii. La noi toţi, indiferent unde ne-am afla. La toţi creştinii ţării. Tradiţionalişti sau liberali. Stricţi. Simpli. Istorici. Recenţi. De sus sau de jos. Botezaţi de mici sau la maturitate. Milenişti sau amilenişti. De duminica sau sâmbăta. Evanghelici. Mistici. Pragmatici. Cu robe. Cu gulere. La costum cu trei nasturi. Fără cravată. Carismatici. Născuţi din nou. Cu succesiune apostolică. Cum doriţi. Nu cumva ne drogăm cu formele noastre de închinare? Nu cumva am ajuns să le considerăm paliative contra păcatelor? Produsul religiilor noastre este mai degrabă slujba sau „programul” religios, decât caracter asemănător lui Christos. Şi când larma slujbei se ridică spre cer, divinitatea Îşi astupă urechile.
Sărbătorile şi slujbele şi programele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter. Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre.
Nu contest forma închinării nimănui. Nici o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păcătoasă în sine. Contexte culturale şi sociale cer forme diverse de închinare. Dumnezeu ne-a creat diferiţi şi exprimarea inchinării noastre înaintea Sa trebuie să exprime diversitatea creaţiei. Păcatul constă în practicarea formei fără caracter reînoit prin Cruce.
Crucea lui Christos este şi rămâne singurul mijloc pentru iertarea păcatelor. La cruce, sângele divin spală păcatele iar instrumentul morţii îl va crucifica pe păcătos. „Am fost răstignit împreună cu Christos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine”, spunea apostolul Pavel (Galateni 2:20).
Este ispititor să privim la panoplia ritualurilor religiei de vis-a-vis şi să condamnăm procesul de anesteziere de conştiinţe care are loc. Ni se pare că „narcoticul” le este administrat cu instrumente mai multe şi mai sofisticate. Mai vechi. Uităm însă un lucru banal. Indiferent de metoda prin care luăm otrava există o singură consecinţă. Moartea.
Ne anesteziem conştiinţele cu fum de tămâie şi ungeri cu mir, sau doar cu cântări de cor şi fanfare? Doar cu cântări comune? Cu frecventarea bisericii? Rezultatul este acelaşi. Unele morţi sunt mai costisitoare decât altele. Atât.
Avem nevoie de iertarea Celui ce-a murit pe cruce pentru răscumpărarea noastră. El în noi, „nădejdea slavei” este garanţia unui caracter nou, dinamic, tot mai asemănător Lui. El a venit să ne scape de păcate şi de religia care în loc să ne conducă la El, ne amorţeşte simţurile torţionate de păcate.
Instrumentarul religiei mele, indiferent cât de elaborat este el de scurgerea timpului şi de confruntarea cu contextul cultural, este mijlocul prin care un caracter schimbat se închină în duh şi adevăr Dumnezeului celui viu, sau este instrumentul morţii sale lente şi sigure sub auspiciile religiei sale în cazul în care este folosit fără o schimbarea radicală a lăuntrului prin Christos.
Educaţia produce păcătoşi cu diplomă. Religia, păcătoşi religioşi. Numai Christos poate face oameni noi.
Religia oamenilor născuţi din nou este muzică plăcută pentru cer. Indiferent cu ce instrumente se cântă.
paşi spre lumină 
Dar cel umil si ostenit
Gaseste fericirea
Si-n umbra celui mai trantit
Ce si-a-nplinit menirea
Ca lemnul nucului uscat
Ce-Inmugureste-n viata
Izvorului Cel nesecat
Ce-nvie dimineata…
Pentru Manole, Manole…
La seculari şi falnici nuci
Cu coamele stufoase
Zadarnic este să te duci
Când nucile-s pietroase.
Copacii mor in picioare
Cind frunza se usuca
Fiecare da ce are
Iar nucul e-ntr-o nuca…
Credinta adevarata cere sa faci negresit ce-ti cere Domnul ,fara a „socoti” daca este sau nu in avantajul tau. Iar inchinarea adevarata cere sa-ti aduci trupul ca o jertfa vie inaintea Domnului, aducand cinstirea si slavirea care I se cuvine Lui, fara a ne transforma in cersetori gen :”Domne da-mi, Doamne fa-mi etc., fiindca aceste lucruri Dumnezeu le da inainte de a I le cere.”
Organizare buna , totul este stabilit : haine frumoase… ,muzica (sa vada toti ce fain stiu sa cant) sau macar o poezie daca n-am glas , da’ sa stau in fata , o predicuta cat mai scurta , formalitati , batai pe umar, pace pace , ia-uite la ala cum arata !ce cauta asta aici?….masina , acasa , papa….gata.
Pana duminica …liber!!! Fain program.
Ma intreb ce vrem sa dam altora cand ne inchinam sau facem vreo lucrare ? Rigiditatea noastra si a programelor noastre? Rigiditatea semn al intepenirii sa nu zic al mortii.
Spunea R Wurmbrand despre un baiat de vreo 14 ani care atunci cand canta „ii stralucea fata” era ‘bucuria mantuirii ” in cantecul lui ( poate erau si tobe acolo nu stiu) .Multi se pocaiau prin acea inchinare.
Nu se poate sa nu fie intre toti fratii si surorile lucratori adevarati , „haruiti” ……..
Si nucile au forme seci
Dar Doamne bun e miezul
Atunci cind stii sa te apleci
Ca sa-ti verifici crezul…
Aveţi perfectă dreptate. Cei care produc „mult zgomot pentru nimic” exersează o religie lipsită de conţinut atât interior cât şi în feedback. Închinarea şade bine celui neprihănit. Farisiesmul ‘închinării’ de azi nu constă doar în formele nepotrivite ci şi în atitudinea nepotrivită. Zicem ‘Doamne, Doamne’ fără să facem ce spune Domnul.
Sunt covins ca aveti dreptate;Dvs vorbiti pe un teren deja cunoscut,deja ati intrat in „Tara sfanta” si nu aveti dubii,deci inchinarea este din placere si stiti precis ca ajunge unde trebuie;Ce spun eu oamenilor care se inchina(din dragoste,fara sa ceara nimic) cautand sa respecte principiul „in Duh si Adevar”, dar care vin la inchinarea ca si cand nu s-a intamplat nimic necurat in viata lor,senini si surazatori, desi traiesc in manie,clevetire,minciuna,placere pentru distractiile oferite generos de mediul lumii, fara darniciew,fara mila, fara iertare?Si se inchina.Si sunt convinsi si conving la randul lor pe ceilalti ca inchinarea lor este primita si produce efecte pentru ca le merge bine.Vezi si inchinarea de zeci de ani a celor care vanzandu-si fratii ne aratau cum trebuie sa ne inchinam… Deci in conceptia mea imi trebuie un feedback care sa-mi confirme ca nu am gresit destinatarul si ca acesta a primit( in dragoste) inchinarea mea.Pnetru mine este de mare interes sa am confirmarea ca strabatand rigorile sfinteniei lui Dumnezeu, resusesc sa ma inalt prin inchinare pana la Tronul de Mila ,Har si Indurare…
Credinţa iubirii nu cere dovezi palpabile deşi le primeşte. Cred că o închinare în duh şi adevăr primeşte bucuria şi pacea inimii că jertfa ei a fost bine primită de Dumnezeu. Efectele sunt şi asupra celor din jur. Dar încă odată, aceste efecte nu sunt scopul unei închinări autentice. Închinătorul caută bucuria pe care o face el Domnului şi nu răspunsul favorabil sau beneficiul personal al acestei închinări. Închinarea nu este un schimb comercial între închinător şi Dumnezeu. Dacă vom căuta rezultatele închinării vom sfârşi în a-l lăuda pe Dumnezeu numai atunci când vrem să obţinem ceva de la El. Exemplul lui Habacuc este clar. El diferă diametral opus modelului lui Iacov. Închinarea de tip „Iacov” este „dacă…” pe când cea de tipul Habacuc este „chiar dacă…”
Am impresia ca nu am primit raspunsul asteptat; eu am o nevoie imperioasa si imediata de raspuns ca dovada ca am batut la usa care trebuie,in timpul acordat mie pentru asta si in felul in care mi se cere(„cine bate i se deschide”).Multi sunt convinsi ca au gasit si detin taina inchinarii,unii intr-un fel altii in altul.Foarte putini primesc confirmarea din cer, de la Dumnezeu.Fara posibilitate de confuzie.Abel a primit confirmarea… imediat si nu era vorba de a darui dragoste
Inchinarea – intre formalism si autenticitate
Având în vedere mediocritatea în care ne scăldăm şi sfânta tradiţie pe care ne-am „confecţionat-o” în opt decenii de penticostalism, puţini sunt aceia care pot afirma cu sinceritate că au o teologie a închinării.
Avem de toate, îngustimea unor lideri considerată spiritualitate, popularitate în schimbul predicării adevărului, frica de a înfrunta formele seci şi lipsite de sens şi lista ar putea continua. Fără a depune prea mare efort, am putut observa că pentru unii, închinare înseamnă „două strofe dintr-o cântare în timpul colectei” şi asta, ca nu cumva sunetul monezilor căzute în farfurie să producă disconfort sau sfială celui ce îşi uşurează buzunarul. Alţii, confundă închinarea cu „spectacolul” ieftin oferit de formaţiile muzicale ale bisericii. Nici nu mai spun… am ajuns să ne „împiedicăm” în nişte bucăţi de lemn sau fier (instrumentele muzicale, mai ales cele de percuţie) şi să le clasificăm ca fiind spirituale sau profane, ignorând complect cartea a V-a a Psalmilor şi felul de închinare adus de profeţii şi împăraţii din vechime. Sloganul nostru este luat din Scriptură doar: „Dumnezeu este acelaşi, El nu se schimbă” – de ce ne-am schimba noi atunci? De la această teologie urechistă am ajuns să considerăm tot cei nou ca fiind profan, păcătos, iar vechiul ceva sfânt, ce nu trebuie pierdut oricare ar fi preţul. Regretul mare este că astfel am ajuns să slujim gustului nostru şi nicidecum lui Dumnezeu. Nu mai vorbesc de valorile pe care le-am pierdut sau ignorat în schimbul păstrării bunului obicei al bisericii noastre.
Ţinând cont de toate acestea cred că este lesne de înţeles „pastelul de culori” găsit în bisericile noastre atunci când ne referim la închinare. Nu mai vorbesc că asupra teologiei noastre şi-a lăsat amprenta şi zona geografică în care Dumnzeu a hărăzit să ne naştem. Gradul de cultură şi flexibilitatea, de asemenea, nu trebuie ignorate. Că vrem sau nu, suntem generaţia care va trebui să facem diferenţa. Va trebui să dărâmăm zidul ignoranţei şi al mediocrităţii fără a neglija însă frica şi simplitatea pe care ne-au lăsat-o ca „zestre” înaintaşii noştri şi cu care se închinau ei în prezenţa Celui Prea Sfânt. Cu toate că pare ciudat ce voi afirma, dar Scriptura va trebui să-şi (re)găsească locul de cinste în modelul nostru de închinare, iar obiceiurile şi formele seci vor trebui arhivate şi depozitate în pivniţa bisericii, iar cheile aruncate în „marea uitării”. Va trebui să reconstruim podul dintre generaţii, dar pentru a reuşi va trebui să apelăm la dragoste şi răbdare, nicidecum la politică sau constrângeri. Doar aşa vom reuşi să reiterăm modelul Bisericii din cartea Faptele Apostolilor, clădit pe unitate şi părtăşie. Domnul să ne ajute. Cu drag, Cleopa.
Întrebarea este similară cu cea a femeii din Sihar. Nu cred ca formele contează. Fiecare etnie îşi exprimă diferit sentimentele. Dacă închinarea este o consumare voită a dragostei pentru Dumnezeu, atunci exprimarea acestei iubiri diferă de la popor la popor. Dumnezeu ne-a făcut diferiţi pentru a ne exprima divers şi dragostea pentru El. Răspunsul Domnului a fost „în Duh şi adevăr”. Dacă diversitatea venea din locurile şi formele diferite ale iudeilor şi samaritenilor, numitorul comun era esenţa închinării, inima ei. „În duh şi adevăr”.
Nu ştiu dacă ar trebui să căutăm neaparat efecte imediate asupra închinătorului. Nu ele sunt importante. Dragostea este fericită să dăruiască. Concentrarea asupra lor este la fel de ofensatoare ca egoismul în iubirea partenerlui de viaţă. Iubirea adevărată caută fericirea celuilalt. Când există reciprocitate, atunci este paradis. Pot să se mute munţii, dar dragostea Lui nu se va muta de la noi.
“Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată” (Amos 5:23, 24).
Foarte frumos.Si comentariul mi-a placut.Si concluziile.Problema pe care eu o intalnesc este urmatoarea:care forma de inchinare este acceptata la Tronul Domnului Dumnezeu?Care sunt efectele imediate in viata inchinatorilor(adevarati), vizibile,materiale,la obiect?Efectele imediate sunt obligatorii sa apara in viata credinciosilor care au primit harul sa cunoasca adevarata inchinare? Tine totul oare de linistea noastra interioara pe care putem sa o luam drept un raspuns al Celui Prea Inalt? Ce ne invata Scripturile lui Dumnezeu?Pentru Israel,la un moment dat,confuzia nu a putut fi sparta decat prin focul care a coborat din cer si l-au vazut toti…
PROFETIE DESPRE UN TIMP APROPIAT ULTIMUL CRESTIN ,urcand pe Calvar, nu va abandona cu nici un chip SFANTA CRUCE !. Va tine fruntea sus, va plange privind gloatele . Va vedea prin multime multi cunoscuti,pe fostii lui prieteni, ce acum,in sfarsit si-au lasat mastile jos .De acum ,fatis, arunca si ei in tine ,fara rezerve, cu oua clocite, cu noroi,cu pietre . Te scuipa si te huiduesc. Iar lacrimile tale nu sunt lacrimi generate de regrete .Sant lacrimi generate de dragoste si simitire pura,de durere cauzata de orbirea lor. S-au aliniat deoparte si de alta a drumului strigand sacrilegii, cu jugulara umflata, plini de o ura nestavilita .Privesc intinerariul tau spre esafod si se bucura.In inima lor ocupata in intregime de deavolul,cred cu convingere ca tu esti un ratat ,un paria ce acum platesti. Arunca in tine cu tot ce ar putea sa-ti provoace durere iar tu ,la randul tau ,plin de mila si compasiune ,Ii intelegi ,te doare pentru ei ,pentruca TU AI DESCOPERIT SI POSEZI IN TOATA SPLENDOAREA EI -DRAGOSTEA !.DRAGOSTE DIN DRAGOSTEA LUI !. IAR ACEASTA MARE GLOATA A LIBERALISMULUI MONDIAL , organizata si monitorizata in cele mai mici detalii , doreste insistent si cu un sadism feroce,sa-ti spuna ,precum ultimului mohican : ” AI PIERDUT TOT, ACUM ACEASTA LUME ESTE IN INTREGIME A NOASTRA !”.