un blog al pastorului Petru Lascău – Phoenix, Arizona

parasuta

Ce spune Biblia 1

Ce spune Biblia despre ”râsul sfânt”?

Râsul este o invenție divină, cu siguranță. Nu Satana l-a inventat. De fapt el n-a inventat nimic. El copiază și distorsionează tot ce a creat Dumnezeu. Dar ce-i cu ‘‘râsul sfânt’‘ de la Toronto?

Există o serie de explicații pe care apologeții le dau râsului. Unele din ele preting implicații profetice, cum ar fi bucuria revenirii Domnului, sau râsul de Satana care nu este decât un înfrânt, sau râsul de ispite și încercările pe care le va birui de acum încolo creștinul. Dar cea mai populară este că el exprimă bucuria datorită bunătății și harului lui Dumnezeu.
Confuzia pe care se străduiesc apologeții mișcării să ne-o strecoare este între râs și bucurie. De fapt, spun ei, ceea ce vedeți când oamenii se tăvălesc pe jod de râs, nu este altceva decât expresia bucuriei, care este fără îndoială o roadă a Duhului Sfânt.

Trebuie spus că bucuria poate fi exprimată prin râs, dar nu neaparat râsul este dovada unei bucurii. Motivația râsului uman este de multe ori străină cu totul de bucuria lăuntrică a celui care râde.

Bucuria, una dintre cele nouă componente ale roadei Duhului Sfânt, bucuria în Duhul, este definită de Dicționarul ‘‘Nelson’s Illustrated Bible Dictionary’‘ (Nelson’s Illustrated Bible Dictionary, Thomas Nelson Publishers, 1986), astfel: ‘‘Bucuria care se cere din partea unui om evlavios este produsă de Duhul lui Dumnezeu. Felul acestei bucurii privește dincolo de prezent la viitorul mântuirii noastre și la suveranitatea Dumnezeului nostru, care lucrează ca toate lucrurile să coopereze spre binele nostru final, care este asemănarea noastră cu Christos. Bucuria aceasta este distincă de simpla fericire. Bucurie ca aceasta este posibilă, chiar în mijlocul necazurilor’‘.

Bucuria ca roadă a Duhului Sfânt prezintă câteva caracteristici, în contrast cu ceea ce se definește ca ‘‘râs sfânt’‘.

  1. La fel ca ceilelalte componente ale roadei Duhului, și bucuria are envoie de timp pentru a se maturiza și ea nu poate fi primită (ca și celelalte de altfel) prin punerea mâinilor, suflat sau mișcarea mâinilor cuiva. Nu se poate primi această roadă la comandă, cum nu se poate primi nici una din cele menționate de Pavel la Galateni 5:22. Ea este opera Duhului Sfânt care transformă caracterul nostru, proces care se petrece în timp. El nu poate fi realizat instantaneu.

Când Isaia descrie Duhul lui Dumnezeu, în capitolul 11:2: ‘‘Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul…’‘, el nu enumeră râsul printre caracteristicile de bază ale Lui.

  1. Bucuria este un atribut lăuntric, parte a ceea ce suntem noi, așa cum este stâpânirea de sine sau autocontrolul și răbdarea, ea operând împreună cu colegii ei. Dezlănțuirea ei în public, fără control, isteric și indecent uneori, nelalocul ei, ar dovedi lipsa sau sfidarea răbdării să nu mai vorbim de auto-control.
  2. Bucuria, roadă a Duhului Sfânt este independentă de circumstanțe. În Fapte 13, îi găsim pe Pavel și Barnaba izgoniți din Antiohia Pisidiei, după ce propovăduiseră Evanghelia. Biblia remarcând că în aceste circumstanțe deloc favorabile: ‘‘ucenicii erau plini de bucurie și de Duhul Sfânt’‘ (Fapte 13:52). În capitolul 5, ni se spune că apostolii ‘‘s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui’‘ (5:41). Exemplele ar putea continua.

Când scrie celor din Corint, Pavel spune: ‘‘Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mâingâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre’‘ (2 Cor. 7:4). Descoperim în versete ca acestea că bucuria se leagă mai degrabă de persecuție decât de râsul isteric.

  1. La fel ca celelalte opt componente ale roadei Duhului, bucuria, nu are neaparat semne de exteriorizare. Cu greu am putea vedea la cineva înfrânarea poftelor sau răbdarea dacă circumstanțele nu le-ar pune în evidență. Bucuria, care este o caracteristică lăuntrică nu neparat poate fi văzută sau nu neparat trebuie să se manifeste prin râs.
  2. Pentru a ni se transforma caracterul este nevoie de toate nouă componente ale roadei Duhului. O singură componentă nu este suficientă. Trebuie remarcat singularul din ‘‘roada’‘ Duhului și nu roadele. Bucuria nu poate fi achiziționată separat de celelalte, deoarece toate nouă aparțin aceluiaș fruct.

După aceste observații, să ne concentrăm atenția la râs.

Cele mai multe referințe biblice la râs sunt asociate cu batjocura, cu râsul de cineva, cu derâderea sau cu cel rău. Din 40 de referințe biblice, 34 în Vechiul Testament și 6 în Noul Testament. Două din versete se repetă, și deci rămânem cu 38 de versete care se referă la râs în toată Biblia. Ele se pot grupa astfel:
13 versete sunt folosite în contextul necredinței.
13 versete care menționează râsul vorbesc despre râsul batjocoritor.
7 vorbesc despre mândrie și superioritate față de alții.
3 versete evocă prostia.
Doar 4 refeințe biblice prezintă râsul într-o lumină pozitivă.
Din cele 6 versete din Noul Testament, trei prezintă râsul într-un mod negativ. Ele se găsesc în Luca 6:21; 6:25, și Iacov 4:9. Să vedem aceste citate:

‘‘Ferice de voi care plângeți acum, pentru că voi veți râde!’’ (Luca 6:21).
‘‘Vai de voi care râdeți acum, pentru că voi veți plânge și vă veți tângui!’‘ (Luca 6:25).
‘‘Simțiți-vă ticăloșia; tânguiți-vă și plângeți! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, și bucuria voastră în întristare. Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța’‘ (Iacov 4:9).

Pretenția apologeților lui Toronto Blessing că bucuria despre care vorbește Biblia nu este altceva decât râsul isteric care colorează serviciile lor, este cu atât mai nefundamentată cu cât în limba biblică există cuvinte cu totul diferite pentru râs și pentru bucurie. Râsul – gelos, bucurie – chara, cuvânt pe care-l găsim în roada Duhului din Galateni 5.

Râsul aparține domeniului sufletesc, al emoțiilor noastre, pe când chara – bucuria este o cacteristică interioară a duhului nostru, unde se plăsmuiește caracterul nostru.

Consider de bine să analizăm câteva pasaje biblice care vorbesc despre manifestări emoționale ale unor persoane. Lucrul acesta ne va ajuta să distingem între bucurie, ca parte din roada Duhului și bucuria ca manifestare emoțională, reacție la circumstanțele plăcute ale vieții.

Pavel și Sila, după ce sunt scoși din temnița zguduită de cutremur de către temnicerul din Filipi, sunt duși în casa acestuia, le leagă rănile și se botează împreună cu toată familia sa. Biblia ne spune că: ‘‘După ce i-a adus în casă, le-a pus masa, și s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu’‘ (Fapte 16:34). Cuvântul folosit aici pentru ‘‘s-a bucurat’‘ este ‘‘agallio’‘, care înseamnă a exalta, a fi vesel, fiind bucuros să sărbătorească evenimentul, un răspuns al sufletului uman față de schimbarea făcută de Dumnezeu în viața sa. Bucuria aceasta nu poate avea nicio semnificație spirituală deosebită. Ea este bucuria naturală a sufletului salvat, și nu o manifestare ‘‘prin Duhul’‘ a prezenței divine, sau a cercetării Duhului Sfânt, cum vor să ne convingă apologeții ‘‘mișcării râsului’‘ de la Toronto. În plus, textul nu ne permite să ne imaginăm o criză isterică de râs din partea temnicerului și a familiei sale.

Un alte pasaj biblic pe care ar trebui să-l analizăm, se găsește în Faptele apostolilor 8:39, 39: ‘‘Când au ieit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, și famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul își vedea de drum, plin de bucurie, Filip se afla la Azot, de unde s-a dus până la Cezarea. Și propovăduia Evanghelia în toate cetățile prin care trecea.’‘

Expresia folosită de doctorul Luca, este ‘‘plin de bucurie’‘, care își are rădăcina în ‘‘chairo’‘ care înseamnă a fi vesel, bine dispus, bucuros. Ea exprimă pur și simplu un răspuns emoțional ca urmare a botezului în apă și a credinței sale, și nu poate fi etichetat ca o manifestare spirituală care, pornită din trup se conectează apoi cu tărâmul spiritual (cu Duhul Sfânt), așa cum prezintă Rodney Howard-Browne fenomenul.

Un text folosit adesea de suporterii ‘‘râsului sfânt’‘ este acela din Psalmul 2:1-5: ‘‘Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: ‘‘Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!’‘ Cel ce șade în ceruri râde, Domnu, își bate joc de ei. Apoi în mânia Lui, le vorbește, și-i îngrozește cu urgia Sa,…’‘

În pasajul acesta avem referința la faptul că Dumnezeu râde. În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu are emoții așa ca noi, sau mai bine spus, am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu emoții. Apoi trebuie remarcat faptul că Dumnezeu râde de dușmanii Săi, vorbindu-le și îngrozindu-i cu mesajul Său. Râsul divin precede în acest caz dezlănțuirea mânie lui Dumnezeu. Cum poate un astfel de râs să fie o binecuvântare pentru cineva? Ne putem ruga ca Dumnezeu să-și manifeste mânia împotriva cuiva? Nu este biblic să cerem pedepsirea nimănui.

(Va urma)

În lumina Scripturii

Lumina scripturii

În lumina Scripturii

După ce am analizat rădăcinile teologice ale ‘‘mișcării râsului sfânt’‘, și am înțeles doctrinele majore împărtășite de suporterii și inițiatorii ei, este vremea să încercăm să analizăm pe rând în lumina Scripturii manifetările ‘‘trezirii râsului’‘, să vedem dacă ele au precedent biblic și dacă acest precedent este normativ pentru viața creștină.

Lista manifestărilor ciudate este foarte mare. Dacă am aminti numai câteva din cele menționate în diverse publicații, ar trebui să enumerăm, pe lângă râs, plâns, tremurături, și alergarea în jurul clădirii sau a sălii, dans frenetic și rapid, lărtat, căderi în transă, beție, etc. (Din articolul ‘‘More on Revival’‘ de Richard M. Riss).

Alte publicații consemnează: sunete ca de bufniță, umblatul ca găinile, sforăit pe nas ca și calul, mugete și răgete, înotatul pe dușumea (‘‘în Duhul’‘), femei care trec prin dureri ca ale nașterii, sărituri ca și cangurul, pierderea cunoștinței, strigăte ca de vulturi, mișcări pe dușumea ca șarpele, incapacitatea de a vorbi, spasme involuntare ale corpului, mișcări ca de Kung-Fu, ‘‘vomitatul în duhul’‘, lovitul sfânt cu capul de podea, sau dezbrăcatul în public (Manifestările sunt consemnate în următoarele publicații: Renewal Magazine UK, aprilie 1995, pagina 43; Impact magazine Singapore, iunie-iulie 1995, pagina 2; Versiunea electronică a Jesus Army Streetpaper, UK, 12 mai 1995; ‘‘Signs of Revival, de Patrick Doxon 1994, pagina 27; Signals Prophetic Newsleller, Apricot Streeyt, LA, 70037, pagina 2; Revival, de Richard Riss, pagina 5; Toronto Experience, Christianity Forum Library, 100241, 1446; Video, ‘‘Holu Laughter’‘ UK, 1994; Trumpet Call, mai 1995, vol, 1:8, pagina 2; ‘‘Is the Blessing Biblical? de David Pawson, pagina 40, Hodder ‘‘ Stoughton, Londra 1995).

În ‘‘The Toronto Blessing FAQ’‘ (FAQ – de la Frequent Ascked Questions – Cele mai frecvente întrebări) (The Toronto Blessing FAQ, Revizuite în ianuarie 1996, Greg Makeham, Internet, gregm@cougar.multiline.com.au). Greg Makeham, dă o listă de manifestări neobișnuite care au loc cu ocazia întrunirilor Toronto Blessing, printre care enumeră câteva, dând explicații ‘‘biblice’‘ acestor manifestări. Am să redau câteva pentru a vedea cât de caraghioase și năstrușnice sunt interpretările și mai ales ‘‘suportul biblic’‘ pentru aceste acte iresponsabile. Iată căteva:

  • ‘‘Strigătul constant: ‘‘Cooee! Cooee! o manifestare distinctiv australiană, expresie din limbile arborigene care se referă la chemarea unuia care a fost piedut prin tufișurile pădurilor sau în deșert. ‘‘manifestarea aceasta prefigurează strigătul lui Dumnezeu către lumea pierdută – vezi Isaia 40:3, Matei 3:3’‘.
  •  Fuga împrejurul clădirii – Psalmul 125:2, ‘‘Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum și până în veac.’‘
  • Săritul și cotcodăcitul ca o găină – Dumnezeu a întins o masă bogată poporului Său, dar el scurmă prin pământ după fărâme de mâncare. Dumnezeu învită pe poporul Său la un mare ospăț, ca să fie umplut de binecuvântările Sale. Psalmul 23:5, Luca 22:30.
  • Imitația cântecul cocoșului la crăpatul de ziuă: ‘‘cucuriguuuuu!’‘ – Este strigătul lui Dumnezeu pentru trezirea Bisericii Sale.
  • Săritul în sus ca o minge – aceasta se referă la Luca 6:23, unde Isus spune despre săltatul în sus de bucurie.
  • Aplecatul în jos – este o altă manifestare de obicei asociată cu chemarea la mijlocirea în rugăciune. A mijloci pentru cineva înseamnă să-i porți poverile. Trupul nostru se apleacă sub greutatea unei poveri grele.
  • Imposibilitatea de a vorbi – așa cum i s-a întâmplat lui Zaharia în Luca 1:20-23. Dumnezeu poate cconsidera necesar uneori să ne ia graiul pentru a ne împiedica să rostim cuvintele necredinței sau vorbe negative. Cuvintele pe care le rostim afectează în ultimă instanță calitatea vieții noastre, în bine sau în rău (Iacov 3:5-6, Proverbele 16:24; 18:21). Desigur, Dumnezeu poate să ne ia graiul; din diferite alte motive.’‘

Vom analiza doar acele manifestări care fac particular acest fenomen distingându-l de tot ce a cunoscut până în prezent istoria creștinismului. În acest sens ne vom concentra doar la patru din tot ce am enumerat mai sus, și anume: ‘‘râsul sfânt’‘, beția în Duhul’‘, căderea pe spate, și sunetel animalice. Să începem cu ‘‘râsul sfânt’‘. (Va urma)

Cum să răspunzi erorii? (2)

Cum sa raspunzi

Normativ sau unic?

Un articol care mi-a fost de un real folos pentru înțelegerea și evaluarea fenomenului Toronto Blessing, a fost cel al lui George O. Wood, intitulat: ‘‘The Laughing Revival’‘ (Trezirea râsului. George O. Wood, The Laughing Revival, 1445 Boonville Avenue, Sprinfield, MO, 65802, 1995). În acest articol excelent, Wood sugerează ca orice noutate teologică sau orice nouă experiență spirituală, să fie supusă la două întrebări majore. În primul rând trebuie să întrebăm: s-a întâmplat în Biblie ceva asemănător? Și apoi: atunci când s-a întâmplat, s-a întâmplat ca să devină un model al experienței creștine, un fapt normativ?

Pentru a înțelege mai bine rostul acestor două întrebări, Wood ne sugerează un exemplu foarte ilustrativ. Să presupunem că în bisericile noastre ar veni cineva care ar propune o nouă lucrare, pe care s-o numim ‘‘lucrarea umbrei’‘. Bolnavii peste care trece umbra pastorului sau a lucrătorului respectiv, vor fi vindecați. Lucrarea s-a deszvoltat și au apărut explicații teologice care îndeamnă pe toți creștinii de azi să recupereze acest mod uitat în negura vremilor de a vindeca pe cei bolnavi. Se tipăresc cărți, se țin seminarii prin care, pas cu pas, suntem îndrumați să organizăm în bisercile noastre slujbe de vindecare prin ‘‘lucarea umbrei’‘. Este prezentată ca o nouă descoperire a Duhului lui Dumnezeu care începe să lucreze cu putere acum în zilele de pe urmă, când Biserica se întoarce la darurile și puterea Bisericii primare. Cum putem evalua asemenea noutate? Prin cele două întrebări de mai sus:

  1. Găsim în Scripturi că s-a petrecut așa ceva? Da. Desigur că citim în Faptele apostolilor la capitolul 5, verstele 14 și 15, următoarele: ‘‘Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbați și femei, se mărea tot mai mult, până acolo că scoteau bolnavii chiar pe ulițe, și îi puneau pe paturi și pe așternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei’‘.
  1. A devenit o asemenea practică un model pentru biserica creștină? Au folosit ‘‘metoda’‘ aceasta și ceilalți apostoli? Este ceva unic sau normativ? Răspunsurile nu sunt greu de găsit. Niciun apostol n-a folosit metoda. Biserica n-a deszvoltat o asemenea ‘‘lucrare a umbrei’‘. Faptul a fost un incident unic și nu un normativ al experienței creștine.

Nu găsim pe nici un apostol abandonând normativul pentru spectaculoasa ‘‘lucrare a umbrei’‘. Normativ era punerea mâinilor și rugăciunea pentru cei bolnavi, așa cum spune Marcu 16:18: ‘‘…își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.’‘

Cunoaștem că un anumit lucru este normativ pentru experiența și viața creștină atunci când acel lucru este în mod explicit aprobat de Scripturi, recomandat de ele, sau poruncit chiar, care se repetă consecvent.

Un exemplu similar l-am putea fabrica din experiența apostolilor cu Ana și Safira. Putem oare extrapola acest incident unic pe care Duhul Sfânt în suvernanitatea Sa l-a provocat, la un normativ în viața bisericii? Să-l numim ‘‘Sfânta execuție’‘. Am dori ca disciplina în biserica noastră să fie condusă astfel? Învocăm prezența Duhului Sfânt și toți care au mințit vor cădea morți la podea. În vecini vom construi o morgă. Curând vom avea mai mulți în morgă decât în biserică.

Experiența apostolilor cu Ana și Safira a fost un unicat și nu un normativ. Pentru a trata cu păcatul în biserică avem acte normative în Matei 18 și 1 Corinteni 5.

La Rusalii, un sunet puternic ca de vânt s-a auzit peste locul unde erau ucenicii, niște libi ca de foc s-au văzut împărțindu-se peste capetele lor, și mulțimea curioșilor i-au auzit pe cei din odaia de sus vorbind în limbile cunoscute de ei. Cele trei fenomene: vâjâitul de vânt, limbile de foc și vorbirea în alte limbi, au fost unicate sau normative? Cu siguranță că vâjâitul de vânt și limbile de foc au fost un fenomen unic, dar vorbirea în alte limbi o vedem prezentă de fiecare dată când Duhul Sfânt se coboară să umple pe cineva, așa cum vedem din toate pasajele biblice în care se relatează această experiență. Când auzim pe cineva vorbind în alte limbi, suntem în fața unui normativ, a unui lucru pe care l-a practicat Biserica primară, a fost un fenomen curent în practica apostolică (Pavel spunea că el vorbește în limbi mai mult decât toți, 1 Cor. 14:18). Nu putem trage concluzia că evidența fizică a cuiva umplut cu Duhul Sfânt este că se aude un vâjâit de vânt și se vor vedea limbi ca de foc plutind deasupra capului său, pentru că fenomenul unic de la Rusalii nu ne îngăduie o asemenea logică.

Față în față cu fenomenele: ‘‘râsului sfânt’‘, căderea pe jos, sunetele animalice și cu ‘‘beția în Duhul’‘, trebuie să ne întrebăm dacă ele sunt din Scripturi, și dacă da, atunci să vedem dacă au fost fenomene unice sau normative pentru viața bisericii primare. După cum vom vedea mai târziu, unele nu se găsesc în Scripturi, și chiar acelea care s-ar putea identifica pe paginile Bibliei, nu pot fi catalogate normative. Atunci când vom discuta bazele biblice ale fiecărui fenomen, ne vom da seama mai bine de statutul lor viv-a-vis de Sfintele Scripturi.

Patrulaterul Wesleyan

Un abordare sănătoasă a cunoașterii lucrurilor spirituale ne-a fost recomandată de John Wesley, care a propus folosirea unui sistem de evaluare, pe care l-am numit ‘‘Patrulaterul Wesleyan’‘. Putem cunoaște adevărul prin patru surse majore: Biblia, experiență, rațiune și tradiția bisericii. Cele patru formează un patrulater, la baza căruia este Biblia. În primul rând, niciuna din laturile patrulaterului nu este egală cu baza lui, ceea ce înseamnă că Sfânta Scriptură este sursa primordială a cunoașterii, ce nu poate fi egalată nici de experiențe, nici de tradiție, nici de rațiunea umană. Pe lângă aceasta, cele trei trebuie să fie validate de diecare dată de bază, de Biblie.

Wesley

Confruntați cu noi experiențe spirituale, cu una din laturile acestui patrulater, nu avem voie să le raportăm numai la rațional, la modul nostru de gândire contemporan, și nici numai la tradiție, la scrierile părinților bisericești sau la cumulul de învățături pe care le-am putea extrage din experiențele bisericii de-alungul istoriei. Cu alte cuvinte, experiențele ‘‘trezirii râsului’‘ nu le vom putea înțelege deplin dacă apelăm doar la argumentul istoric și rațional, așa cum încearcă apologeții mișcării s-o facă. Argumentul că manifestări ca acelea de la Toronto se găsesc în lectura textelor istorice, mai ales a marilor treziri spirituale cum este cea din vremea lui Johnatan Edwards, sau Wesley, nu sunt suficiente, și nici argumentele logice pe care unii le invocă, având în vedere efectele pozitive ale râsului asupra reducerii stress-ului sau îmbunătățirii sănătății și concentrării mentale ale individului, cum susține Dr. Patrick Dixon (Dr. Patrick Dixon, pastor al Bisericii Bridge Church Brentford, Anglia, în cartea sa: Signs of Revival, 1994).

O adevărată cunoaștere a adevărului trebuie întotdeauna să se înscrie acestui mod de a vedea lucrurile. Când la baza schemei noastre de gândire, rațiunea ocupă locul Bibliei, vom dezvolta un sistem filozofic egocentric, fără putința de a ne raporta la ideile divine cu privire la acel adevăr, mărind rândul ‘‘fariseilor’‘ așa cum îi numește DeArteaga pe cei care perferă o supra-raționalizare a creștinismului contemporan (William DeArteaga, ~uenching the Spirit, Creation House, Lake Mary, Florida, 1992).

Când tradiția trece la bază, avem șansele eșuării în misticism și obscurantismul unor idei nevalidate de Cuvântul inspirat al Scripturii. Dacă însă experiențele vor lua locul Scripturii, ele devenind baza sistemului nostru de gândire, devenim gnostici, reeditând erezia primului secol prin supralicitarea experiențelor spirituale fără discernământul la care ne cheamă Scriptura atunci când avem de-a face cu lumea spiritelor.

DeArteaga remarcă faptul că o intelectualizare a credinței și un accent exagerat pe tradiție au fost de fapt, caracteristicile fariseilor din vremea Domnului Isus, erezie populară și în zilele noastre. Ei s-au opus Duhului Sfânt și revelației aduse de prezența Logosului întrupat, a lui Isus Fiul lui Dumnezeu, prin tradiția bătrânilor și printr-o intelectualizare și raționalizare a religiei lor. Din păcate DeArteaga eșuează după părerea mea în extrema cealată pe care tot el o remarcă, gnosticismul, pledând prea mult pentru o deschidere tot mai mult spre experiențe. Experiențele fără testarea lor biblică pot duce la grave erori. Singurul mod de a menține calea de mijloc, unde întotdeauna vom găsi adevărul, este raportarea la Bază, adică la Scripturi.

Acum, însăși validarea istoriei (tradiției), experiențelor și a raționamentului uman la Scripturi, pare unora o raționalizare sau intelectualizare. Nu este așa. Față în față cu textul sacru, pe care trebuie să-l consultăm, trebuie să fim gata să ne ajustăm la el experiențele, raționamentele și moștenirea tradițiilor noastre storice.

 

Cum să răspunzi erorii? (1)

Cum sa raspunzi

 

Cum să răspunzi erorii? (1)

Față în față cu eroarea care poate duce la erezie, cu doctrina falsă care amenință sufletele oamenilor, trebuie să apelăm la Scriptura care ne învață ce fel de atitudine trebuie să luăm și cum trebuie să răspundem. Iată câteva sugestii:

  1. Trebuie să știm că învățăturile false sunt deosebit de periculoase și că sursa lor este Satan.

Dacă am putea lua un interviu Satanei și să-l întrebăm care este arma sa cea preferată în lupta sa împotriva creștinului, ne-ar spune cu siguranță că este o învățătură falsă.

Noi devenim ceea ce credem, în sensul că viața noastră se ordonează funcție de sistemul credințelor noastre. Acționăm potrivit crezului și acțiunile noastre ne formează obiceiurile și apoi ne determină în final caracterul. Dacă setul credințelor mele despre Dumnezeu, omul și destinul său, despre viitor, sunt formulate greșit ca urmare a unei învățături false pe care am acceptat-o, atunci drept rezultat, viața mea va fi modelată de minciună în tipare cu totul contrarii planului lui Dumnezeu pentru mine. Trăind o viață de neîmpliniri voi fi un om nefericit, într-o precară relație cu Dumnezeu (dacă este vreuna), în proaste relații cu semenii mei și în perspectiva unui viitor incert. Odată cu învățătura falsă pe care am acceptat-o dobândesc o viziune diferită asupra rostului vieții și energiile mele vor fi călăuzite de credința mea spre finalități sau ținte false. Viața mea în general este în pericol să mi-o irosesc alergând după nălucile create de ideologia mea.

Cred că am spus suficient pentru a vă convinge că este imperios necesar să evaluăm corect puterea distructivă a învățăturilor false și că sursa lor nu este alta decât diavolul.

Apostolul Pavel vede dincolo de măștile apostolilor falși, și-i atenționează pe frați: ‘‘Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători înșelători, care se prefac în niște apostoli ai lui Christos. Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor’‘ (2 Cor. 11:13-15).

Activitatea demonică de infiltrare a doctrinelor false își are ca țintă biserica. Biserica este teatrul disputelor doctrinare și ținta atacurilor celui rău:

‘‘În norod s-au ridicat și profeți mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, și vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulți îi vor urma în destrăbălările lor. Și din pricina lor, calea devărului va fi vorbită de rău’‘ (2 Petru 2:1-2).

Același apostol spune că pe măsură ce ne apropiem de vremurile sfârșitului, Satan își va mobiliza forțele și frecvența cu care vom întâlni falsul va fi tot mai mare:

‘‘Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de Duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor’‘ (1 Timotei 4:1-2).

‘‘Arătarea lui (a omului fărădelegii) se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit calea adevărului ca să fie mântuiți. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună…’‘ (2 Tes. 2:9-11).

 

  1. Trebuie să înțelegem că mânia lui Dumnezeu se dezlănțuie împotriva celor care se opun adevărului și îi învață pe oameni o doctrină falsă. Dumnezeu nu stă nepăsător de cooperarea acestor oameni cu însuși Satan la distrugerea bisericii Sale. Iată ce spune apostolul Pavel despre blestemul condamnării veșnice a celor ce răspândesc învățături false:

‘‘Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun și acum: dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!’‘ (Galateni 1:8-9).

‘‘Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înădușă adevărul în nelegiuirea lor’‘ (Romani 1:18).

 

  1. Pentru identificarea învățăturilor false este imperios necesar cunoașterea învățăturii sănătoase, a Scripturilor, nu neaparat studierea fiecărui fals în parte. Așa cum identificarea bancnotelor false se face mult mai ușor pe măsură ce cunoaștem tot mai bine bancnotele bune, la fel lumina devărului biblic va demasca imediat orice eroare. Scriptura trebuie să fie și să rămână etalonul oricărei învățături și experiențe. Numai după ce o nouă experiență sau învățătură trece testul Scripturilor o vom putea considera nevătămătoarea Bisericii lui Christos.

Predicând celor din Berea, Pavel a observat că aceștia studiau imediat pasajele Vechiului Testament pentru a se convinge că învățătura apostolului este conformă scrierilor sfinte (Fapte 17:11). Este ironic că fiecare număr din The Toronto Blessing Scrolls (Sulurile Binecuvântărilor de la Toronto), se încheie cu îndemnul: ‘‘Fii un Bereean!’‘ Fii deci ca unul din cei din Berea, și cercetează Scripturile să vezi dacă este conform cu ele ceea ce se petrece la Toronto! Exact așa ceva vom face și noi, în ciuda faptului că vom fi la rândul nostru etichetați ca farisei și necredincioși, împotrivitori lucrării Duhului Sfânt.

‘‘Cercetați toate lucrurile, și păstrați ce ete bun’‘ (1 Tes. 5:21).

‘‘Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși’‘ (1 Ioan 4:1).

 

  1. Trebuie să-i alertăm pe alții de pericolul învățătorilor mincinoși să se păzească de ei.

Să presupunem că am văzut cum un șarpe veninos a intrat în biserică. Ce voi face?
O soluție ar fi să las lucrurile cum sunt, să nu sperii pe nimeni. Poate că îngesuindu-se în panică să iasă din clădire, mulți vor fi răniți.
Aș putea presupune că el va ieși așa cum a intrat fără să producă pagube de nici un fel.
Dacă iubesc cu adevărat pe frații mei, îi voi avertiza de pericolul care-i paște. Voi deconspira falsul care s-a strecurat între noi și-i voi îndemna să se ferească de sursa răului. Iată câteva versete biblice care ne învață ce să facem:

‘‘Păziți-vă de prorocii mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor (Matei 7:15, 16).

‘‘Drept răspuns, Isus le-a zis: Băgați de seamă să nu vă înșele cineva… Căci se vor scula Christoși mincinoși și proroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă este cu putință, chiar și pe cei aleși’‘ (Matei 24:4, 24).

 

  1. Nu trebuie să avem nimic de a face cu învățătorii mincinoși. trebuie să ne îndepărtăm de ei pentru a nu ne face vinovați prin asociere.

Atunci când am identificat pe cineva ca o sursă de învățături false, avem responsabilitatea să-l confruntăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, urmând modelul furnizat de Domnul Isus în Matei 18:15-17, în cazul în care el este unul din frații noștri. Dacă nu primește mustrarea menită să-l corecteze nici măcar în prezența altora, atunci Biblia ne învață să ne îndepărtăm de acest om, care produce diviziune între frați, strecurând învățături false. Apostolul Pavel este foarte categoric atunci când spune creștinilor din Roma:

‘‘Vă îndemn fraților, să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Christos, Domnul nostru, ci pântecului lor; și prin vorbiri dulci și amăgitoare, ei înșală inimile celor lesne crezători’‘ (Romani 16:17, 18).

Apoi în epistola sa către biserica din Tesalonic, pavel continuă acest subiect, astfel: ‘‘În Numele Domnului nostru Isus Christos, vă poruncim, fraților, să vă depărtați de orice frate, care trăiește în neorânduială, și nu după învățăturile pe care le-ați primit de la noi… Și dacă n-ascultă cineva de ce spunem noi în această epistolă, însemnați-vi-l, și să n-aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine. Să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate’‘ (2 Tes. 3:6, 14, 15).

Izolarea de cel ce răspândește alte învățături nu este numai profilactică, păzindu-ne de boala ereziei sale, ci este și corectivă pentru comportamentul său. Cu alte cuvinte, depărtarea de cel ce răspândește învățături false, sau prorocește fals, este în primul rând să ne păzească de erorile disiminate de el, și apoi, prin izolare să-l facem să-și dea seama că ceea ce face este greșit. Ruperea părtășiei cu sursele de doctrine false dovedește că suntem prieteni sau frați mai mult cu adevărul.

 

  1. Scriptura folosește un limbaj deosebit de dur împotriva învățătorilor mincinoși și a profeților falși. Este suficient să ne amintim de cuvintele apostolului Petru atunci când îl confruntă pe vrăjitorul Elima:

‘‘Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Iată că acum mâna Domnului ete împotriva ta: vei fi orb, și nu vei vedea soarele până la o vreme.’‘ (Fapte 13:10, 11).

Personal, am rețineri pentru a sfătui pe cineva să folosească un asemenea limbaj în confruntarea celor ce răspândesc învățături false. Probabil că el este rezervat Domnului când îi confruntă pe farisei, sau apostolilor în luptele lor cu puterile întunericului manifestate prin vrăjitori ca Elima. Nu știu. Oricum, de foarte multe ori când păstorul ridică toiagul împotriva lupilor îmbrăcați în piei de oi, este acuzat de oi că lovește în semenii lor, adesea în prietenii sau rudele lor.

Putem spune adevărul cu dragoste? Cred că da.

Nu trebuie să uităm că Dumnezeu iubește pe păcătos și urăște păcatul său. Nu putem face altfel. Erezia, învățătura mâncinoasă, cooperarea cu Satana la răspândirea ei, este un păcat. Un mare păcat. Misiunea noastră este să luptăm împotriva păcatului acestuia și nu împotriva păcătosului.

lumina

Față în față cu eroarea

Eroarea

 

Față în față cu eroarea doctrinară

Împărtășind cu unul din prietenii mei conținutul acestui material, a fost puțin speriat aflând că va fi ceva ‘‘împotriva’‘ fenomenului cunoscut azi ca ‘‘Toronto Blessing’‘, și m-a sfătuit s-o fac cu dragoste, să scriu cu multă dragoste.

În primul rând am datoria să iubesc oamenii. Eu cred că ei sunt atât de prețioși în ochii lui Dumnezeu, încât Isus Christos a venit să moară pentru noi toți. Valoarea noastră umană ne-o dă în primul rând apartenența la rasa umană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și apoi din actul mântuirii noastre prin sângele prețios al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos. Iubirea de oameni nu înseamnă iubirea ideilor lor, care de cele mai multe ori, nu sunt numai ale lor.

Râmân însă o serie de întrebări care nu se poate să nu tulbure. Cum ar trebui să răspundem celor care învață erori teologice? Este drept să-i criticăm? Dacă îi putem critica, atunci pe ce baze?

În Marcu 9 ni se spune că ucenicii Domnului Isus au întâlnit pe cineva care scotea demoni în Numele lui Isus și nu era din grupul celor apropiați Domnului. Au încercat să-l oprească, după care au venit la Domnul și I-au povestit incidentul. ‘‘Nu-l opriți, a spus Isus, căci nu este nimeni, care să facă minuni în Numele Meu, și să Mă poată grăi de rău după aceea. Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi’‘ (Marcu 9:39, 40). Domnul Isus i-a mustrat pe ucenici pentru atitudinea lor sectară și îngustă. Nu era apărătorul unei toleranțe totale față de doctrinele false, ci insista ca urmașii Săi să nu se aștepte ca toată lumea să poarte aceeași etichetă, sau să aparțină aceluiași grup pentru a fi de partea lor. Textul ne învață să acceptăm pe toți cei care lucrează pentru Domnul într-un mod diferit de noi, sau folosesc metode neconvenționale, care nu seamănă cu ale noastre. Nu trebuie să-i cenzurăm numai pentru simplu fapt că ei nu sunt dintre ‘‘ai noștri’‘, din confesiunea mea, sau din biserica noastră. Important este că nu sunt împotriva Domnului și lucrării Sale.

Cu toate acestea, la polul celălalt se află pasaje în care suntem îndemnați să condamnăm învățăturile false, cu tărie: ‘‘Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Christos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Christos. Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!’‘ (Galateni 1:6-8).

Paleta este uriașă. De la toleranță și acceptarea celor care lucrează cu metode diferite de noi, și nu cu o învățătură diferită de cea a Scripturii, și până la cei care aduc o altă evanghelie spre pierzarea lor, pe care Pavel îi condamnă veșnic (anatema!). Trebuie să identificăm în primul rând cu ce fel de ‘‘diferență’‘ avem de-a face. De multe ori manifestăm toleranță față de o altă Evanghelie, și suntem necruțători de fratele care este diferit în metode, chiar dacă împărtășește același crez.

Luând atitudine față de credința falsă, suntem în pericol să fin dezagreabili când dezagreem cu apologeții ei. Putem să folosim recuzita celor de la Toronto Blessing care ne judecă folosind următoarea terminologie: ‘‘scribi și farisei’‘, ‘‘religioși furioși’‘, ‘‘atacatori și persecutori’‘, ‘‘încălcători de scripturi’‘, ‘‘posedați de atitudini neevlavioase’‘, ‘‘făcători de comentarii răutăcioase’‘, ‘‘mincinoși, înșelători’‘, ‘‘pârâșii fraților’‘, ‘‘distrugători de biserici’‘, ‘‘mândri, geloși, fricoși’‘, ‘‘ignoranți’‘; epitete pe care le puteți citi din abundență în The Toronto Blessing Scrolls, sau le puteți auzi din predicile celor de la Vineyard sau cei implicați în mișcarea râsului.

Lucrul care mă îngrijorează, este că în apărarea mișcării Toronto Blessing se folosește Numele Domnului, prin pretenții de prorocii, care condamnă și amenință pe toți cei care nu cred și nu acceptă cele ce se petrec în bisericile care au îmbrățișat mișcarea râsului. Iată o astfel de profeție, difuzată pe rețeaua internet-ului de către Teresa Seputis, (Teresa Seputis, Intenet: teresa@pharaoh.sphinx.com), care sună astfel:

‘‘Nu te teme, pentru aceasta este ceea ce fac eu. Am să vin cu o sabie. Va fi diviziune în biserica Mea, pentru că am să-mi zidesc Biserica Mea pe stâncă, și stânca este Fiul Meu Isus Christos. Am să-i despart pe toți aceia care nu sunt zidiți pe stâncă și am să-i împing pe nisip. Am să vin cu sabia și am să îndepărtez tot ceea ce blochează mintea, voința, intelectul. Biserica Mea va fi zidită pe stânca Fiului Meu și nimic n-o va birui. Cei care nu sunt zidiți pe stâncă vor cădea pe stâncă și vor fi curățiți și tăiați. Impuritățile vor fi îndepărtate – nu voi mai tolera păcatul în Biserica Mea. Îmi voi purifica biserica în timp cei ei vor cădea pe stânca Fiului Meu. Dar acei care nu vor veni la stâncă vor fi zdrobiți de stâncă. Vor fi acei care poartă numele Meu și care încearcă să se ridice împotriva stâncii. Ei vor cădea cu siguranță și vor fi aruncați pe nisip. Lucrarea Mea va fi dusă la îndeplinire. Îmi voi zidi Biserica Mea pe stânca Isus Christos, Fiul Meu.’‘

Când adevărul nu se poate impune decât prin forța amenințărilor, el este mai periculos decât o minciună.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 8,528 other followers

%d bloggers like this: