un blog al pastorului Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Christos a inviat

istoria 2

Ce spune Vechiul Testament despre Duhul Sfânt?

Pe tot parcursul Vechiului Testament întâlnim numele Duhului Sfrânt de 84 de ori. Ori de câte ori este întâlnit pe paginile vechiului așezământ, Duhul Sfânt este legat de următoarele lucruri:

  1. De liderii carismatici ai lui Israel din perioada începutului istoriei acestui popor, cum au fost judecătorii de ezemplu. Duhul Sfânt i-a împuternicit pe aceștia pentru perioade limitate de timp cu scopul de a realiza fapte remarcabile, de care Dumnezeu s-a folosit în intervențiile Sale în istoria acestui popor.

Astfel putem citi despre cei șaptezeci de lideri dintre bătrânii lui Israel care urmau să poarte împreună cu Moise sarcina poporului în lunga sa călătorie spre Canaan (Numeri 11:17).
Iosua este un bărbat „peste care este Duhul” lui Dumnezeu (Numeri 27:18).
Otniel peste care era Duhul Domnului, a ajuns să fie judecător în Israel (Jud. 3:10).
Ghedeon „a fost îmbrăcat cu Duhul Domnului” (Jud. 6:34).
„Duhul Domnului a venit peste Iefta”, un alt judecător al lui Israel (Jud. 11:29).
Același lucru spune Biblia despre Samson (Jud. 14:6, 19, 15:14).
Saul a avut aceeași experiență: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste el” (1 Sam. 11:6).
La ungerea lui David ca împărat, „Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea și în cele următoare” (1 Sam. 16:13).

Foarte adesea simbolul coborârii Duhului Sfânt peste regii lui Israel era acela al punerii mâinilor sau ungerii cu undelemn.

  1. De prorocii Vechiului Testament au vorbit mânați de Duhul Sfânt. Darul prorociei, cu toate că s-a manifestat din vremea lui Saul până la ultimul proroc din Biblie, el n-a fost rânduit de Dumnezeu să se manifeste doar pentru unele persoane, ci la modul ideal el trebuia turnat peste tot poporul. În Numeri 11:29, putem citi dorința lui Moise: „Să dea Dumnezeu ca tot poporul să fie alcătuit din proroci, și Domnul să-Și pună Duhul Lui peste ei!” Același lucru îl făgăduiește Dumnezeu prin Ioel: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fii și ficele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri, și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robii și peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea” (Ioel 2:28, 29).
  2. De prezența lui Dumnezeu în viața copiilor Săi.  Dacă analizăm cartea psalmilor ne dăm seama ușor de prezența Duhului Sfânt în experiențele autorilor lor. David se ruga: „…nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Ps. 51:11), sau se întreba: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău….?” (Ps. 139:7). În prorociile sale, Isaia mărturisește starea de decădere a neamului său, care se întreba: „Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel Sfânt?” (Isaia 63:10-14).
  3. De viitorul poporului lui Dumnezeu. În contextul suferințelor din vremurile exilului, a existat o mare dorință după o revărsare a Duhului Sfânt de mai mare amploare în așteptarea lui Mesia, Eliberatorul poporului Său. Ezechiel, profetul exilului a vorbit despre o vale de oase uscate care vor fi readuse la viață prin Duhul lui Dumnezeu care va veni peste ele (Ezec. 33). De asemenea el a scris despre o inimă nouă pe care o vor primi cei din neamul său la venirea Duhului lui Dumnezeu (Ezec. 26:26-27; 37:14). Apoi tema umplerii fiecăruia cu Duhul Sfânt în zilele din urmă este vizibil prezentată de Ioel (2:28-32), temă ce-și găsește ecoul în scrierile lui apostolului Pavel din 1 Corinteni 3:16. Pasajul din Ioel este reluat de apostolul Petru la Cincizecime, explicând mulțimii curioșilor că zile din urmă au început deja, împlinindu-se sub ochii lor prorocia lui Ioel.

Așteptarea după o revărsare abundentă a Duhului Sfânt a sporit și mai mult cu perioada inter-testamentală, prin credința, atestată de perioada rabinică, că odată cu moartea ultimilor proroci care au scris (Hagai, Zaharia și Maleahi), Duhul Sfânt l-a abandonat pe Israel și că de la moartea acestor proroci, Dumnezeu vorbea doar „prin ecoul vocii Sale”. Cu toate acestea credința că Dumnezeu va revărsa Duhul Său din abundență în zilele din urmă a crescut tot mai mult. În zilele Domnului nostru Isus Christos această așteptare și dorință după Duhul Sfânt a fost cu atât mai mare.

Va urma

 

Istoria 1

Biblic sau istoric?

Pretențiile celor din „mișcarea râsului” că Duhul Sfânt este autorul a tot ce se petrece în timpul întrunirilor organizate de ei este construită de apologeții mișcării dintr-o combinație de argumente:

  1. Dumnezeu face un „lucru nou”. Conceptul că în suveranitatea Sa, Dumnezeu face lucruri noi, care nu sunt în Scripturi, îi conduce pe apologeții mișcării să creadă că ne aflăm acum față în față cu ceva nou, care n-a mai avut loc și care nu se găsește în Biblie. Baza acestui argument vine din faptul că Isus a făcut mult mai multe lucruri care nu sunt scrise în Scripturi. Este deci loc pentru noi experiențe cu Dumnezeu care nu-și găsesc precedent în cele scrise în Biblie. Dacă un asemenea mod de gândire este corect atunci nu mai putem justifica interzicerea niciunui lucru din biserică și viața creștinului, pe care Biblia nu le menționează și le interzice în mod expres. Să luăm de exemplu avortul, sau sclavia. Biblia nu le menționează niciodată interzicându-le, dar Biblia ne oferă principii clare care le condamnă. Probabil că nu vom găsi clar menționat nicăieri în Biblie că credinciosiul nu trebuie să latre sau să se tăvălească pe jos de râs atunci când merge cu frații săi la închinare. Găsim însă principiul respectului pentru alții, a păstrării demnității și ordinii în întrunirile frățești.
  2. Argumentul istoriei. Oricât pare de ciudat, în ciuda contradicției fățișe cu pretenția „lucrurilor noi” pe care le face Dumnezeu, apologeții râsului recurg la argumetul istoriei, prin care doresc să ne convingă că în pofida noutății lucrurilor pe care le vedem între ei, ele nu sunt noi de fapt, pentru că ele s-au mai petrecut în istorie, în special în anii 1700 și 1800 în America și Anglia. Viețile și experiențele lui Jonathan Edwards, George Whitefield, Charles Finney au fost studiate pentru a se găsi probe că și în timpul trezirilor spirituale din vremea lor s-au petrecut lucruri similare cu cele de la Toronto.
  3. Roadele mișcării. Cei care ne propun să ne trezim prin râs pretind roade bune ale mișcării lor, printre care enumeră entuziasmul, exuberanța, numărul mare de participanți, popularitatea, vindecări „inner healing” (vindecări lăuntrice), etc. Analizate pe rând aceste roade ar putea fi ușor contestate, mai ales că la concertele de muzică rock este foarte mult entuziasm și exuberanță, să nu mai vorbim de numărul mare de participanți. Cât despre vindecările lăuntrice, credem că este nevoie de timp ca ele să fie confirmate. Apoi, nu cred că poate contesta nimeni că există în orice circumstanță și roade pozitive. Demonizatul din ținutul Gadarei a fost vindecat în timp ce locuia printre morminte. Unii oameni găsesc mântuirea în situații ciudate, în baruri sau pe buza unei prăpăstii când voiau să se sinucidă. Domnul îi smulge pe unii din flăcările iadului. Chiar dacă vom găsi unele roade pozitive, nu înseamnă că trebuie să ne transformăm bisericile în cârciumi, sau să semene cu mormitele Gadarei.

Una din publicațiile lansate de The Chruch of the Living Word, spunea: „Singurul mod valid de a judeca dacă aceste „noi manifestări” sunt de la Duhul Sfânt sau nu este să le măsurăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, dar apologeții mișcării de la Toronto sar peste acest lucru, îl minimalizează, sau își bat joc de el” (Discerning the ‘Thing from Toronto’, publicat în 1996, de The Church of the Living Word, Inc. 5663 Court St. Road, Syracuse, NY 13206, pagina 8).

În capitolul de față vom analiza argumentul istoric invocat de apologeții „mișcării râsului”, cu toate că el, chiar în cazul validității lui, nu poate susține singur un fenomen spiritual atâta vreme cât Scriptura nu-l consemnează. Am văzut în capitolul precedent că nu găsim niciun argument biblic serios care să valideze cele ce se petrec la întrunirile pornite din biserica din Toronto. Cu toate că adepții acestui nou val de trezire susțin că Dumnezeu face lucruri noi acum, recusg totuși la istorie pentru a ne demonstra că nu ei sunt primii în exprimarea acestor manifestări, și teza lor este că ele au însoțit de-alungul istoriei mai toate trezirile spirituale. Pentru a da cititorului posibilitatea să perceapă fenomenul și în pretinsul lui context istoric, voi acorda spațiu și acestui argument, în speranța că acest capitol va contribui la formarea unei opinii cât mai avizate.

La început vom discuta pe scurt cum prezintă Biblia lucrarea Duhului Sfânt, ca apoi să facem o scurtă incursiune în istorie, concetrându-ne mai mult asupra Marii Treziri din America și Anglia, perioadă din care apologeții lui Tortonto Blessing își extrag cele mai multe argumente.

Va urma.

 

emergency

Sunete 2

Sunete de animale (3)

Felul în care ne sunt explicate suntele de animale (leu, cal, cocoș, bou, câine, șacal, măgar, ștruț, bufniță etc), ca evidențe ale prezenței Duhului Sfânt și a binecuvântărilor Sale pe care le împarte credincioșilor, în flagrantă opoziție cu tot ce ne învață Scriptura, este mai mult de cât îngrijorător. Nu cumva sunetele animalice pun în evidență presența altui duh? Biblia ne face să credem că avem de-a face cu altcineva care ‘‘răcnește ca un leu și caută pe cine să înghită’‘ (1 Petru 5:8). Este mult mai plauzibil să fie vorba der răgetele lui mai degrabă decât cele ale Leului din Iuda.

Alte vresete biblice invocate de suporterii sunetelor animalice, sunt cele din Marcu 1:43, și Ioan 11:33, unde se folosește un cuvânt neobișnuit în limba greacă, embrimaomai, care înseamnă, a mustra cu asprime, severitate, a dojeni (aspru), a fi mânios, a avertiza cu asprime pe cineva (The Complete Biblical Library, The New Testament Greek-English Dictionary, World Library Press, Inc. Springfield, Missouri, 1992, articolul 1677). În mod literar, însă cuvântul înseamnă ‘‘a sforăi’‘ a scoate sunte ca sforăitul unui cal. Într-un fragment atribuit lui Euripide cuvântul este folosit în sensul de a admonesta sau a mustra. În Noul Testament embrimaomai este folosit ca ‘‘a atenționa cu severitate’‘, și îl găsim în pasajele din Marcu 1:43, unde Domnul Isus îl atenționează cu strictețe pe orbul vindecat de El să nu spună nimănui despre această vindecare. Cu aceeași semantică este folosit în Marcu 14:5, când femeia care a adus un vas cu alabastru este mustrată aspru de către ucenicii Domnului. Un alt pasaj ne prezintă o folosire puțin mai deosebită, Isus fiind adânc mișcat în sufletul Său de situația creată odată cu moartea prietenului Său, Lazăr. În Ioan 11:33, Îl găsim pe Domnul afectat profund neplăcut de necredința ceelor din jurl Lui. Alții cred că El era mânios pe Satana și a fost adânc mișcat în Duhul Său împotriva morții și a mizeriei pe care o aduce aceasta ființelor umane, explicație care pare să se potrivească mult mai bine contextului.

Chiar dacă embriomaomai, înseamnă literar, sforăit ca de cal’‘ nu putem presupune în nici un caz, că Isus, Fiul lui Dumnezeu, să se fi purtat într-un mod atât de primitiv, sforăind nervos ca un cal, lucru care ar fi în contradicție totală cu caracterul Său și atitudinile Sale zugrăzite de Scripturi. Folosirea acestui verb în a susține ‘‘biblic’‘ un comportament bizar al unor creștini de azi, este nu numai lipsă de discernământ în interpretarea textelor biblice, dar este curată blasfemie, ea atribuind Însuși Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos, un comportament degradant, lipsit de demnitate.

Cel care a primit titlul de profet al lui Toronto Blessing, este Marc Dupont, care are predilecție în explicații asupra ‘‘răgetelor’‘ sau răcnetelor de leu care colorează tot mai mult întrunirile Toronto Blessing. El scrie: ‘‘Mulți oameni au răcnit ca leii în întrunirile noastre în timp ce Duhul Sfânt a venit peste ei’‘. El continuă în ‘‘exegeza’‘ sa prin a cita din povestea lui C. S. Lewis, ‘‘Leul, vrăjitoarea și dulapul’‘, pentru a explica noul mod în care lucrează acum Dumnezeu. Referindu-se la leul ‘‘Aslan’‘, eroul cărții pentru copii a lui Lewis, Dupont spune: ‘‘Acesta în esență este revelația de care Mireasa lui Christos are așa mare nevoie azi…’‘ Citându-l pe Dupont, Stephen Sizer, afirmă cu umor: ‘‘Suspectez că atât Dupont cât și alții sunt prinși de fenomenul răcnetelor au fost influențați mai degrabă de filmul produs de Walt Disney, ‘‘Lion King’‘ decât de Duhul Sfânt’‘ (The ‘‘Toronto Blessing’‘ de Stephen Sizer, capitolul 5 ‘‘The Roaring Lion’‘ and Marc Dupont’‘, pagina 1).

Concluzii

Din fericire pentru noi, biserica primară a fost confruntată și ea cu luarea unor decizii referitoare la manifestările spirituale, dacă ele dovedeau sau nu prezența Duhului Sfânt și lucrarea Sa în viețile credincioșilor. Avem metodele primilor creștini prin care au evaluat aceste manifestări. Una din situații ne este descrisă de Faptele Apostolilor capitolul 15. Pavel și Sila au trebuit să vină în fața apostolilor întruniți în Biserica din Ierusalim și să-i informeze de lucrarea Duhului Sfânt între neamurile care primiseră Evanghelia. Mărturia lor dovedea că oameni ne-evrei, din alte neamuri, au primit Evanghelia și au fost mântuiți de păcatele elor. Până ce Pavel nu și-a început lucrarea misionară, biserica se concentrase cu precădere în vestirea Evangheliei evreilor. Acum, apostolii erau informați că neamurile nu numai că primiseră Evanghelia, dar Dumnezeu însoțise vestirea ei cu ‘‘semne și minuni’‘ (v. 12). Cu alte cuvinte, cei doi evangheliști știau că fusese Duhul Sfânt acela care convertise la pocăință neamurile, pentru că văzuseră ‘‘semnele’‘ prezenței Sale.

Petru, s-a ridicat și el să depună mărturie, anunțând că și în lucarea s-a din casa lui Corneliu, Domnul confirmase autenticitatea lucrării Sale eprin faptul că: ‘‘le-a dat Duhul Sfânt ca și nouă’‘, și ‘‘n-a făcut nici o deosebire între noi și ei’‘ (v. 8, 9).

Raționamentele furnizare de Pavel, Barnaba și Petru, am putea să le parafrazăm astfel: ‘‘În timp ce ei au primit Evanghelia, Duhul Sfânt S-a manifestat astfel că au trăit experiențe la fel cu experiențele noastre’‘. Apostolii au înțeles deci că este vorba de același Duh care se manifesta la fel cum s-a manifestat în viața lor. Aveau de a face cu manifestări cunoscute și experimentate de acum. Manifestări asemănătoare. Nu fuseseră confruntați cu noutăți, cu manifestări bizare, ne mai auzite sau cunoscute până atunci.

După audierea acestor rapoarte misionare, pastorul Bisericii din Ierusalim, Iacov a luat cuvântul, referindu-se la mărturia lui Petru menționată în Fapte 15:7-11, și mai devreme în capitolul 11, el a considerat evidențele prezentat ca fiind rezonabile în sprijinul mărturiei lui Pavel și Barnaba. Petru mărturisise cum meamurile din casa lui Corneliu au vorbit în alte limbi, manifestare pe care creștinii dintre evrei au întâlnit-o în experiențele lor până acum. Când Faptele apostolilor descrie în capitolul 10 cele petrecute în casa lui Corneliu, remarcă ‘‘Toți credincioșii tăiați împrejur (evrei), care veniseră cu Petru, au rămas uiniți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu’‘ (v. 45, 46). În acest caz, manifestarea Duhului era vorbirea în alte limbi, care era aceeași manifestare pe care o experimentaseră și creștinii dintre evrei atunci când fuseseră umpluți de Duhul Sfânt la Cincizecime. În deplin acord cu Pavel și Barnaba, Petru citează aceleași manifestări ale neamurilor ca dovezi ale lucrării Duhului Sfânt.

Când Petru descrie cele petrecute în casa lui Corneliu, în Fapte 11:16, 17, el folosește următoarea expresie: ‘‘Și mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: ‘‘Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt’. Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar, ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus Christos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?’‘ (sublinierea îmi aparține). Din nou el sesizează că a avut de a face cu ‘‘același dar, ca și nouă’‘.

Comportamentul lui Petru este demn de toată lauda. Nu numai că depune mărturie în favoarea neamurilor dar compară experiența lor cu a sa, cu a celorlați apostoli, cu precedentul Cincizecimii. El subliniază faptul că Dumnezeu dăduse lui Corneliu și celor din casa sa, aceleași manifestări, în cazul acesta vorbirea în alte limbi. Ne-ar fi foarte greu să ne imaginăm că apostolul ar fi pledat pentru același statut al Neamurilor în cazul în care ar fi fost martorul unor manifestări care nu erau ca ale lor, nu erau aceleași. Să nu uităm, că el folosește Cuvântul Domnului (‘‘vorba Domnului’‘) ca autoritate supremă în argumentarea cazului său, alături de identificarea acelorași manifestări spirituale.

Consiliul de la Ierusalim, descris în Fapte 15, a concluzionat că neamurile au primit lucrarea Duhului Sfânt, pentru că ele au experimentat aceleași manifestări cu cele trăite de ei, au vorbit în alte limbi așa cum au vorbit și ei. Vorbirea în alte limbi, cu toate că nu poate singură să dovedească, poate oferi dovada că Duhul Sfânt este la lucru, pentru că ea este o manifestare aceeași, ca cea descrisă de Scripturi. Practic noi n-ar trebui să luăm în considerare ca dovezi ale prezenței Duhului Sfânt, acele manifestări care nu sunt aceleași cu manifestările pe care deja le-am întâlnit în paginile Scripturii.

Chiar dacă manifestările sunt aceleași cu cele din Scripturi, ele nu pot constitui singure dovezi de netăgăduit, ale prezenței Duhului Sfânt. Dacă ne uităm din nou în Fapte 15:15, îl găsim pe Iacov, fratele Domnului, pastorul Bisericii din Ierusalim invocând Scriptura ca autoritate finală. ‘‘Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris.’‘ Concluzia oficială a Consiliului de la Ierusalim a fost că Dumnezeu dădea mântuire neamurilor ca și evreilor, cu toate beneficiile acestei mântuiri minunate. Mărturiile aduse în această instanță eclesiastică de către primii misionari erau adevărate, Dumnezeu dăduse neamurilor Duhul Sfânt, care S-a manifestat în aceeași manieră ca în viețile lor. Ba mai mult, concluziile lor ne conduc la a oferi încă odată prioritate Scripturilor în acest domeniu. Indiferent din partea cui vin mărturiile, ele nu pot fi luate în considerare dacă nu sunt sprijinite de Cuvântul lui Dumnezeu.

Cred că o conducere responsabilă a unei mișcări ca cea din Toronto, ar trebui să procedeze la fel, atunci când este confruntată cu manifestări spirituale. Ele ar trebui măsurate cu manifestările similare din Scripturi, din experiența Bisericii primare, cu acele semne pe care le menționează textul Biblic, și apoi ele ar trebui evaluate în lumina Scripturii. Cele mai multe manifestări bizare din experiențele din ‘‘mișcarea râsului’‘ nu numai că nu seamănă cu niciuna din cele trăite de primii creștini, indiferent cu cât sârg încearcă apologeții mișcării să le facă de același gen, dar mai ales, ele nu-și găsesc locul în spiritul Scripturii. Proba de foc a tuturor lucrurilor este și trebuie să rămână Cuvântul lui Dumnezeu.

Sunete 2

Sunetele de animale (2)

Cred că este suficient să cităm pasaje ca acesta de mai sus, fără să mai facem niciun fel de comentarii, ca să ne dăm seama cât de superficiale sunt aceste explicații și ce lipsite de conținut sunt ele.

Același autor revine asupra subiectului, când adaugă referitor la citatul din Mica: ‘‘De aceea plâng, mă bocesc, umblu desculț și gol, strig ca șacalul, și gem ca struțul’‘ (Mica 1:8), cu următorul argument:

‘‘Desigur, că puteți lua acest citat (ca și altele din Scriptură) separat, spunând că el nu înseamnă neaparat că Mica a scos acele sunete de animale în realitate. Totuși, acest verset dovedește că Mica era gata sau VOIA să facă aceste lucruri – și Dumnezeu vede voința noastră de a face ceva ca și cum am făcut lucrul acela. De exemplu, în Matei 5:28, Isus a spus (ca să parafrazez) că dacă VOIȚI să comiți adulter este același lucru cu comiterea adulterului!! Nu se spune nicăieri în Scripturi că este păcat să scoți sunete animalice!!’‘ (The Toronto Blessing Scrolls, Septembrie/octombrie 1996, pagina 5, articolul ‘‘Laughter and Animal Sounds’‘ (Râsul și sunetele de animale) de Greg Makeham).

Nu se poate să nu fii uimit de felul lui Greg Makeham de a vedea lucrurile. În primul rând justificarea sunetelor de animale pe care le scot cei în stare de ‘‘ebrietate’‘ spirituală, se face prin invocarea unei stări de profund stress și tulburare din viața profetului Mica la vederea decăderii morale a Samariei și Ierusalimului, capitalele celor două regate ale lui Isarel. Starea sa sufletească este exprimată cu mijloacele poeziei, folosindu-se de epitete, comparații, metafore, care sunt menite să dea glas convulsiilor sale sufletești, văzând mâna lui Dumnezeu cum se ridică amenințătoare împotriva națiunii sale. Strigătul de șacal și geamătul ca de struț, sunt sunetele suferinței și poverii sufletului său. De ce oare ar intenționa Dumnezeu acum să dea prin Duhul Sfânt asemenea sunete copiiilor Săi? Din fericire cei de la Toronto Blessing aleg din versetul respectiv doar partea sunetelor. Ce ne-am face dacă umblând desculți și goi s-ar justifica cu prima parte a versetului?

În al doilea rând ne surprinde modul de extindere a spuselor Mântuitorului din Matei 5:28. În acest verset Domnul spunea că nu este suficient să ascult porunca Vechiului Testament ‘‘să nu curvești!’‘ Noul legământ pătrunde mai adânc, la rădăcina păcatului, la plăsmuirea lui în inima noastră. Capitolul conține o serie de domenii în care Mântuitorul reinterpretează standardul Vechi Testamental prin lumina Noului Legământ. Toate încep cu: ‘‘Ați auzit că s-a zis…’‘ Isus se referă la curvie, divorț, jurământul strâmb, răzbunare (ochi pentru ochi), uciderea, etc. Din toate acestea, curvia și uciderea, sunt atacate de Isus în fașă. Dacă te uiți numai și dorești este sinonim cu adulterul, și dacă urăști este tot una cu a ucide. Aceste două mari păcate își au originea în inima omului și a lupta împotriva lor înseamnă a începe de acolo. De la originea lor. A extrapola acest mod de gândire la suntele animalice ale celor de la Toronto Blessing, înseamnă, ori că ele sunt la fel de periculoase, ori că acel ce o face o face în necunoștință de cauză. Dacă Mica voia să latre ca un șacal, a fost suficient că a vrut, ca Domnul să-i considere deja că a lătrat. Dacă profetul voia să umble desculț și gol, Domnul i-a considerat că așa umbla el.

Pentru a dovedi că nu tot ce dorim noi este deja considerat faptă săvârșită, este ssuficient să analizăm cazul celor doi fii din pilda Domnului Isus. Unul a spus că nu se duce la vie să lucreze și în urmă i-a părut rău și s-a dus. Celălalt a spus că se duce și nu s-a dus (Matei 21:28-32). Cu alte cuvinte, primul nu voia, iar al doilea a voit să meargă. La întrebarea Mântuitorului, norodul a răspuns corect: Primul a făcut voia lui Dumnezeu. Cel ca s-a dus chiar dacă inițial n-a vrut să meargă, a fost în voia divină. Fapta sa n-a fost considerată după cum a fost voința sa, ci după cum a acționat.

În textul din Amos 3:8, Cuvântul Domnului este comparat cu răcnetul unui leu, ceea ce înseamnă că la fel cum acest rege al animalelor îngrozește victimele sale prin răcnetul lui, la fel Cuvântul lui Dumnezeu răspândește groaza prin profunzimea și tăria sa, el anunțând judecața divină împotriva celui păcătos. Versetul nu poate fi luat ca o justificare a unui comportament iresponsabil. Comparația rostirii divine cu răcnetul leului nu are nimic de a face cu răcnetele lipsite de control și decență a celor de la Toronto Blessing. Cel ce rage nu rostește niciun cuvânt inspirat, nu zidește pe nimeni acțiunea sa, nu aduce cinste lui Christos și nici Bisericii Sale. Lătratul său ca de câine sau șacal, răcnetul său ca de leu, nu fac altceva decât să se vorbească de rău lucrarea lui Dumnezeu, să ofere material batjocoritorilor și să degradeze pe cel ce imită aceste patrupede.

Un alt pasaj biblic invocat este cel din Romani 8:26, 27, unde Cuvântul Domnului spune: ‘‘Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile, știe care este năzuința Duhului; pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu’‘. Dacă vesetul se referă la sunete din timpul rugăciunii (cu toate că nu este sigur, textul vorbind de sunete ‘‘negrăite’‘ sau care nu se aud), cuvintele folosite indică mai degrabă sunete umane și nicidecum animalice.

Expresia folosită de apostolul Pavel: stenagmois alaletois (tadusă de Cornilescu ‘‘suspine negrăite’‘, sau ‘‘suspinări negrăite’‘ Noul Testament de la Alba Iulia), este formată din doi termeni pe care trebuie să-i analizăm. În primul rând avem ‘‘stenagmois’‘ care înseamnă suspin, oftat, geamăt. Septuaginta traduce astfel cuvintele din Vechil Testament care exprimă durerea sau părerea de rău. De exemplu avem cuvântul stenagmois în Genesa 3:16, exprimând gemetele de durere la naștere a femeii ca rezultat la păcatului Evei. Apoi găsim termenul folosit în cartea Exodului, unde ni se spune că ‘‘Dumnezeu a auzit gemetele’‘ poporului aflat în robia egipteană (Exod 2:24).

În Noul Testament găsim termenul de geamăt în Faptele Apostolilor, în cuvântatrea lui Ștefan, unde acesta redă din nou suferințele neamului său în Egipt, spunând că Dumnezeu le-a auzit gemetele, pogorându-se să-i izbăvească (Fapte 7:34). Aici termenul exprimă ca și în pasajele din Vechiul Testament, suferința și apăsarea robiei.

În Marcu 7:34, găsim același termen folosit de evanghelist în versetul care spune: ‘‘Apoi Și-a ridicat ochii spre cer, a suspinat, și a zis: Efata’‘ adică; Deschide-te!’‘ Aici suspinul Domnului este mai degrabă compasiune față de cel în suferință, decât o suferință proprie.

În Noul Testament mai găsim termenul folosit în 2 Corinteni 5:1, 2, 4, unde Pavel subliniază dorința arzătoare a ființei noastre de a fi eliberată din suferințele trupului muritor pentru a fi îmbrăcată în nemurile. De aceea ‘‘gemem în cortul acesta’‘ spune el, ba chiar ‘‘gemem apăsați’‘, plini de dorința nemuririi. În Evrei 13:17, credincioșii sunt sfătuiți să asculte de mai marii lor pentru ca aceștia să nu-și facă slujba ‘‘suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de nici un folos’‘. Iar în Romani 8:22, Pavel ne spune că ‘‘până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii’‘ în vederea răscumpărării și mâtuirii finale.

Dacă analizăm celălat termen: alaletos (tradus ‘‘negrăite’‘), adjectivul este format din prefixul grecesc negativ: alpha, plus verbul laleo (a vorbi, a spune, a exclama). Rezultatul este că el se traduce: inexprimabil, negrăit, de ne exprimat în cuvinte. Expresia se găsește doar în pasajul din Romani 8:26, unde este folosită împreună cu stenagmois (suspine, gemete, oftaturi), ceea ce înseamnă, fie că suspinele nu pot fi rostite, ele fiind mute, nu pot fi exprimate, fie că aceste suspine, gemete, nu pot fi exprimate în cuvinte. E. Kasemann, un teolog german, sugerează că din moment ce rugăciunea nu este fără cuvinte, așa cum afirmă Pavel, aceste suspine sau gemete trebuie să fie vocale, auzibile (Persepectives on Paul, paginile 128-133). El construiește un argument destul de puternic că în cazul de față, lucrul implicat este închinarea în alte limbi în care este implicată comunitatea creștină. El asociază faptul acesta cu texte din 1 Corinteni 14:13; Efeseni 6:18; Iuda 20; Apoc. 22:17, pasaje care vorbesc despre rugăciunea în Duhul. Aceste rugăciuni au loc întotdeauna cu aportul Duhului Sfânt care pune cuvintele Sale în gura credinciosului care se roagă. Kasemann susține că aceste ‘‘suspine negrăite’‘ sunt exprimări vocale care oglindesc prezența divină în adunarea copiiilor lui Dumnezeu (The Complete Biblical Library, The New Testament Greek-English Dictionary, World Library Press, Inc. Springfield, Missouri, 1992, articolele, 213, și 4577).

Din analiza de mai sus nu se poate desprinde în nici un caz că aceste sunete ar fi imitații ale unor răgete sau urlete animalice. Ele sunt sunete umane. Oriunde apare în Scriptură termenul de suspin sau geamăt, el se referă în pasajele analizate la exprimarea unor emoții și stări sufletești pur umane, sau dau glas durerii, suferinței umane.

Este suficient să analizăm citatele biblice în care apare cuvântul ‘‘răcnet de leu’‘ (Pentru cei care doresc să aprofundeze mai departe studiul biblic referitor la sunetele de animale, în special la răcnetul leului, putem să sugerăm câteva trimiteri: Iov 4:10, 10:16, 37:2, 4; Num. 23:24, 24:9; Ps. 10:13, 22:13, 104:21; Prov. 19:12, 20:2, 28:15; Isaia 5:29, 31:4, 31:4; Ier. 2:30, 12:8, 25:30, 25:38, 49:19, 50:44, 51:38, 58; Ezec. 19:7, 9, 22:25; Osea 11:10, 13:7; Ioel 3:16; Amos 3:4, 8; Țef. 3:3; Zah. 9:15, 11:3; 1 Petru 5:8; Apoc. 10:3 etc.), ca să ne dăm seama că majoritate din ele se referă la prezența celui rău, a satanei, la distrugere, iar când se referă la Dumnezeu, ele exprimă judecata Sa necruțătoare împotriva păcatului. Niciodată răcnetul leului nu este prezentat ca o binecuvântare. Nu găsim nicăieri în Scripturi oameni ai lui Dumnezeu care răcnesc ca un leu atunci când sunt cercetați de Dumnezeu.

Va urma

 

Isus la usa

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 8,545 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: