Strigătul deznădejdii (1)

În timpul vizitei din toamna acestui an în satul natal, am avut marea bucurie s-o întâlnesc pe Elena Miclea, o fostă colegă de școală din clasele primare. Suntem și rude mai îndepărate, mama spunându-i tatălui Lenuței, ”vărul Sabău”. Lenuța a publicat recent o carte despre satul copilăriei noastre: ”ROȘIA – Amintiri din satul meu natal”. Cartea ei mi-a redeșteptat o mulțime de amintiri din coplărie, mi-a readus în memorie oameni și locuri, pe care depărtarea altui continent le-a estompat strălucirea. Am retrăit o bucurie pe care numai revenirea în acel paradis unic al copilăriei ți-o mai poate aduce și actul de cultură produs de un mare suflet. Am citit-o pe nerăsuflate și mi-am promis că atunci când timpul îmi va permite voi prezenta ceva din paginile ei, roșienilor care citesc blogul meu, dar și pentru cei care doresc să știe vremurile de altădată.

Cartea o puteți găsi la Sebiș, județul Arad, contactându-l pe pastorul Teodor Dronca de la Biserica Penticostală.

În postarea de față voi da un fragment din cartea Lenuței Miclea, din capitolul: ”Strigătul deznădejdii” (p. 267).

Strigătul deznădejdii (1)

Motto:
Matei 2:18
‘‘Un strigăt s-a auzit în Rama plângere și bocet mult; Rahela își plângea copii și nu mai voia să fie mângâiată pentru că nu mai erau.’‘

Un strigăt s-a auzit în Roșia pângere și bocet mult; roșienii își plângeau ‘‘Biserica’‘ și nu le venea să creadă pentru că nu mai era.

Vara anului 1959, vară a cărei amintire trezește sentimente neplăcute pentru mulți dintre noi roșienii. Mare necaz s-a abătut asupra acestui sat, pașnic și liniștit, unde toți oamenii se înțelegeau bine și trăiau în armonie și pace; se ajutau unii pe alții la nevoie.

Deși în sat existau trei feluri de religii, nu se punea problema când era vorba să își dea o mână de ajutor unul altuia. Vara se ajutau la lucrul cămpului, la ‘‘clacă’‘, la căratul fânului a grâului cu căruțele; sau iarna pe la casele lor se ajutau, la torsul cânepii, femeile iar bărbații la ‘‘sfărâmatul cucuruzului’‘.

Așa se face că în vara anului 1958 credincioșii baptiști s-au sfătuit să reconstruiască ‘‘Biserica’‘ pentru că cea veche era șubredă. S-a făcut cerere la raion la împuternicitul Cultelor din acea vreme la tov. Hera pentru demolarea bisericii vechi deoarece așa cum am menționat mai sus era șubredă și punea în pericol viața credincioșilor, și de a se construi o altă ‘‘biserică’‘ pe vechea fundație.

A fost trimisă de la raion de la împuternicitul Cultelor de la tov. Hera o scrisoare către Sfatul Popular al comunei Revetiș imputernicind organele competente pentru a elibera autorizația de demolare și cea de a construi altă ’‘Biserică’‘ pe vechea temelie tot așa de mare.

O mare bucurie a cuprins întregul sat, pe toțI credincioșii când s-a obținut această autorizație de construcție a ‘‘Bisericii’‘. Credincioșii baptiști au pus tot efortul și împreună cu tot satul, cu credincioșii ortodocși și cu cei penticostali au început acestă lucrare. Se lucra zi lumină cu metodele din acei ani, își vindeau fiecare ce puteau, un animal, mergeau la Sebiș la piață la Gura-Honț cu cereale, pentru a obține banii necesari pentru a cumpăra materiale de construcție.

Munceau cot la cot, bărbațI, femei și tinerii apți de muncă fiecare după puterile lor. Munceau și cântau, glasurile lor umpleau văzdului, lăudau pe Dumenezeu și cereau prin rugăciuni, binecuvântare și putere de muncă. Așa se face că într-un an de zile biserica a fost aproape finalizată.

S-a ridicat o biserică frumoasă și toți erau satisfăcuți; s-a pus un effort mare și răsplata era pe măsură. Puțin mai trebuia lucrat și se făcea și inaugurarea ‘‘Bisericii’‘.

Și după atâta bucurie iată că vine și întristarea, se declanșează furtuna.

Era pe vremea regimului de ’‘tristă amintire’‘ și văzând că s-a construit o ‘‘Biserică’‘ și cum pe vremea aceea bisericile erau un ‘‘pericol’‘ o ‘‘urâciune’‘ pentru comuniști, credincioșii erau persecutați, chiar și copii lor erau persecutați în școli. Știu asta din propria experiență, s-a recurs la un act samavolnic. Cei din sat, nu se știe cine, au făcut scrisori ‘‘pâră’‘ la raion, cum că nu ar fi fost bună autorizația de construcție a ‘‘Bisericii’‘ și printr-un vicleșug conducătorul lucrării fr. Moise Covaci a fost chemat cu actele Bisericii la Sfatul Popular pentru a le verifica. Secretarul și președintele au verificat actele și autorizația a fost aruncată în foc, a fost arsă și astfel am rămas fără actul doveditor, fără autorizație.

Cauza pentru care a fost arsă era una singură, cei doi urmau să fie pedepsițI și băgați la închisoare pentru că au eliberat autorizația.

Astfel s-a putut recurge la sigilarea ‘‘Bisericii’‘ și pe urmă la demolare. (va urma)